Viața vine cu momentele ei decisive. Atunci trebuie să ALEGI.
Frica sau CURAJUL?
Dacă ești o femeie trecută de 35 de ani ajunsă în fața unei asemenea alegeri, societatea îți va urla calmează-te! Ai o vârstă! Nimeni nu e perfect! Închide și tu ochii! Just settle! Medicina îți va aminti că ai atins vârsta sarcinilor geriatrice (un pic de panică n-a omorât pe nimeni!! Doar a condus la unele dintre cele mai nefericite decizii. Cu urmări pe viață). Domnii de 40+ [cărora vei încerca să le găsești, complet greșit, scuze, o vreme] îți vor transmite, în glumă, desigur femeile de vârsta mea sunt ofilite. Noroc cu pielea asta întinsă! Pentru valori sau suflet ai crezut?!, în timp ce băiețeii de vârsta ta, majoritatea, mai au nevoie să se joace un pic cu lopățelele în nisip. Un lucru rămâne la fel, oricât de departe sau de aproape ar fi vârsta. Sfântul misoginism, acest sport național cu rădăcini adânci. În această țară. Nu-i peste tot la fel! Misoginismul n-ar trebui niciodată tolerat. Oricâte studii ar fi la mijloc, oricâte bombonele de ciocolată s-ar oferi, oricât ar încerca mintea-ți să se mintă că nu e chiar așa!! Mai bine single forever, trăindu-ți viața în Demnitate și Pace, cu pisici sau ce alte diagnostice ți se mai pun, doar pentru că TE RESPECȚI.
Ce faci când în tine se dă lupta dintre suflet și minte? Te RUPI sau Te PIERZI?
Am ales, mai mereu, în Marile Decizii ale Vieții, cu inima. Pentru că ea știe, mai mereu, cel mai bine. Sau poate pentru că sunt femeie. Sexul acela slab, emoțional și fragil. Nu?! Dar sunt momente când rațiunea se cere a fi ascultată. Pentru că MERIȚI ca visurile tale să fie la fel de importante, la fel de respectate ca visurile celuilalt. Pentru că oamenii TREBUIE să se întâlnească la mijloc, în efort. Pentru că Manipularea emoțională sau Comoditatea n-au cum să fie, NICIODATĂ, sinonimele iubirii sau ale prieteniei. Pentru că MAI BINELE…[nu] e dușmanul binelui!! MAI BINELE…e aliatul vieții pe care O MERIȚI! Pentru că nu contează dacă nu te pasionează făcutul de ciorbică sau de pandișpan. Nu toate femeile trebuie să fie pasionate de așa ceva! Oare asta e tot ce contează? Oare dacă deții niște calități umane rarisime azi…lucrurile acelea nu sunt importante? În momentele cele mai dure ale vieții, în discuțiile cele mai sensibilie, nu ciorbica sau pandișpanul își vor spune cuvântul! Ci valorile acelea. Rare. Ciorbica se poate face de alții. Maturitatea emoțioală, valorile…nu le poți comanda prin Glovo. Și ele vin, întotdeauna vin momentele acelea! Mai devreme sau mai târziu. O altă persoană ar da orice să le găsească în partenerul de drum. Acel drum care va fi, mereu, cu sus, dar și cu jos. Nu e de datoria ta să îți desenezi valoarea. Cineva o va vedea natural, firesc și te va aprecia pentru tot ceea ce ești, dar și pentru ce nu ești. Pentru că nu ai de ce să renunți la visurile tale, doar pentru că celălalt nu-și dorește toate lucrurile pe care ți le dorești. De altfel, e un pic utopic să crezi că ai putea întâlni pe cineva tras la indigo. E și un pic nesănătos, boring, I guess? E însă de ajuns ca oamenii să se susțină reciproc pentru a duce o viață împlinită. Să ai atât de multă încredere în celălalt și în ceea ce sunteți încât unul dintre voi să poată da ocolul pământului singur, dacă ăsta e visul lui suprem, știind că întotdeauna se va întoarce acolo unde se simte Acasă. E de ajuns ca fiecare să își dorească ca celălalt să poată deveni cea mai bună versiune a lui. În acea relație. E o onoare ca un om să te aleagă dintre multele posibilități out there. E de ajuns ca AMBII să vrea ca celălalt să își poată urma, neîngrădit, drumul, pasiunea, chemarea. Ești unde trebuie dacă nu poți fi complet tu lângă cel de lângă tine? Dacă o parte din tine trebuie să moară pentru ca ceva să “funcționeze”? Viața nu e nedreaptă. Viața îți dă, mereu, atât cât crezi că meriți. Viața îți dă, mereu, pe măsura propriului curaj. Poate că vei plânge o vreme de va sări cămașa de pe tine și vor gândi vecinii “altul/alta cu drame!” Poate că nici tu nu vei ști când va înceta asta? Dar va veni o zi când soarele se va arăta iar, după furtună. Cum ar scrie Murakami And once the storm is over, you won’t remember how you made it through, how you managed to survive. You won’t even be sure, whether the storm is really over. But one thing is certain. When you come out of the storm, you won’t be the same person who walked in. That’s what this storm’s all about. Și atunci îți vei mulțumi. Pentru alegerea aia grea. Pentru toate mesajele pe care ai vrut să le trimiți și nu le-ai trimis. Pentru tot amarul pe care l-ai lăsat să curgă din tine. Se trece PRIN, niciodată peste Pentru toți banii din salariul ăla și-așa mic dați la terapeut, spre a înțelege…de ce-ul, pattern-uri, eterna infantilizare atunci când ești un adult cu acte în regulă, cu o maturitate emoțională mult mai dezvoltată decât a multora mai trecuți prin viață decât tine și ce-ar fi urmat dacă nu ți-ai fi ascultat, în cele din urmă, intuiția. Îți vei mulțumi pentru că ai refuzat să te pierzi. Pentru curajul de A CREDE…în tine, în drumul tău, în visurile tale, în a nu forța lucrurile să se întâmple mai devreme decât atunci când simți că a venit timpul (al tău, nu al altora), în viața pe care o meriți, în omul care îți va aduce liniște, nu anxietate (viața e deja mult prea agitată), în tatăl copiilor tăi (primul și cel mai important exemplu de Demnitate, Efort, Curaj, Etică, Respect față de femeie), în planul lui Dumnezeu care e, mereu, mai bun și mai drept decât planul tău. Pentru RĂBDAREA de a-l aștepta pe cel care a înțeles ce e iubirea, care se poartă cu delicatețe, chiar și atunci când ar putea răni profund, care își dorește să te simți cea mai iubită femeie, alături de el, cea mai aleasă, cea mai în siguranță, începând cu cea emoțională, cea căreia nu i se dau motive de îndoială sau de regret. Pentru că oamenii ăștia EXISTĂ! Deși pare că nu. MERITĂ AȘTEPTAREA. O VIAȚĂ. Chiar dacă Întâlnirea nu ar mai veni. A te mulțumi cu (mai) puțin, în unica-ți șansă de a fi cu adevărat Împlinit, înseamnă a nu te iubi.
Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;
Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,
And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.
I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.
Roxana Gheorghe 