în seara asta m-am învelit
cu tine,
cu brațele tale care mă sufocau,
cândva,
iar eu primeam,
de bunăvoie,
să mă sting.
cu zâmbetul tău,
cu parfumul tare,
de bărbat-copil.
în seara asta
m-am rugat
pentru tine.
să îți fie bine,
să fii fericit,
să râzi, ca atunci când erai
mic,
fără să-ți pese de
ce-o să zică lumea (?!)
într-un cort, în Vamă,
pe-o creastă ascuțită,
din Crai,
mai ascuțită decât lama
cu care mi-am străpuns
degetul mare
luptându-mă cu-o amărâtă de
roșie…
în seara asta
m-am rugat pentru tine
și m-am odihnit.
în seara asta
m-a învelit, ușor,
amintirea ta.
***
făceam curat
printre cutiile de care
ziceai
că o să strâng în ele
toate biletele de la muzee!!!
și ambalajele de la bomboane.
ce ciudat…
suntem atât de siguri
pe noi,
pe visuri,
pe eternitate,
că nici nu știm
când tot ce mai rămâne
din ieri
sunt doar
biletele de la muzee
și
ambalajele de la bomboanele
mâncate în doi.
***
brațele mele te țin
strâns,
în seara asta,
precum copila
de odinioară
trunchiul aspru
pe care crescuse
mușchi proaspăt, fin,
în pădure,
precum fetița
de atunci
ursulețul verde
luat de la second-hand.
brațele mele te țin
strâns,
în seara asta,
ca pe bărbatul ce va fi,
poate,
într-o zi,
doar al meu.
trunchiul tău va fi
cuprins,
poate,
în curând,
de alte brațe.
mă voi întoarce,
poate,
la ursulețul de la SH,
brațele mele caută,
iar și iar,
trunchiul de copac aspru
cu mușchi fin,
din copilărie.
***
cât de repede trece timpul…
mai ieri
purtai rochița cu umeri bufanți,
aveai pantofiori de lac, roșii,
soșetuțe albe
și îi cereai doamnei cu părul
în valuri,
la cofetăria din colț:
trei cupe de înghețată, vă rog!
când nu luai acasă
globurile de gheață
în borcanul recuperat de la ceva
(mai târziu, asta se va chema
reciclare.
eram cool…adică săraci,
de atunci)
te așezai
la una dintre măsuțele rotunde
cu fața de masă în carouri,
albastre,
și savurai rapid rapid
înghețata cu aromă de iubire,
dar ea tot se tot transforma
în firicele de apă,
oricât te-ai fi luptat cu inevitabilul,
iar culorile se amestecau între ele
ca pe-o paletă de-a lui Picasso.
cât de repede trece timpul…
cofetăria tinereților noastre
a dispărut în tăcere.
i-a luat locul o chestie modernă,
kitschoasă,
ca societatea noastră de-acum.
lingi înghețata asta prea scumpă,
pe-o bancă (nu mai e verde!!)
din Cișmigiu,
ca o pisică obrazul stăpânului iubit
și te gândești cu nostalgie
la cupele ieftine
cu gust de copilărie
așezate cu grijă,
ca într-un joc Tetris,
în borcanul recuperat de pe undeva.
***
la 16 ani
ești
regele sau regina
lumii,
[așa e firesc!]
viața e acoperită
de roz pudrat
ca glazura de pe
eclerul ăsta prea scump.
trăiești intens,
TO-TUL se trăiește
intens!
și le urli
celor din jur:
sunt fericit.ă!
mi-am găsit,
iubirea vieții!
în sfârșit.”
la 30
ai înțeles
că viața era minunată
atunci,
Viața viață
nu e deloc așa…
iubirea vieții tale
are acum
o familie. cu altcineva.
te bucuri pentru el,
sau pentru ea,
vii acasă obosit,
te așezi în fotoliul vechi
în apartamentul pentru care
mai ai 27 de ani de rată,
te ridici.
deschizi un pliculeț de Whiskas,
sau pui niște bobițe.
după preferințe.
îți faci un ceai de tei,
îți pui un serial pe Netflix
10 minute după…sforăi intens
pe canapeaua din sufragerie
te trezești dimineața la 5
unde sunt aici?
te muți în patul din dormitor,
două ore în plus și
o iau de la capăt…
odată aveam 16 ani…
***
te-am așteptat aseară
să te întorci, de la baie.
rămăsesem în aceeași
poziție fetală
ca atunci când ai plecat.
nu te-ai întors…
sunetul ăla cunoscut
de pat în care
ea s-a înfruptat
ca o fiară înfometată
cândva
din tine,
mi-a spus că ai ales
o altă cameră,
un alt pat,
iar eu am așteptat
de când mă știu
ca cineva
să nu mai plece
din patul în care rămân,
mereu,
în aceeași poziție
fetală,
așteptând,
iar și iar,
iubirea mamei,
iubirea tatălui,
iubirea ta.
așteptând mereu,
aceeaşi fărâmă de ceva.
***
poate că
oamenii ce ating
stația finală
merg
în același ritm,
pe-același drum,
același pas
(de deux)
sunt ei, cu adevărat
Fericiți
sau doar
au repetat de-atâtea ori,
în fața oglinzii vechi
încât până și ei
au ajuns să (se) creadă,
nu doar spectatorii
din jur.
câți
au fost fericiți?
câți
au mimat?
e-o singură viață,
câtă Fericire?
cât Joc?
***
uităm, oricum,
vreodată?
cine poate uita
visurile croșetate din speranțe
ca hăinuțele croșetate
din iubirea mamei
pentru cel încă nevăzut?
fiecare persoană,
în felul ei,
fiecare persoană,
la timpul ei.
oamenii noștri urcă,
pe rând,
în vagonul nostru
cu propria destinație.
mai aproape,
mai departe,
cu toții (poate?!),
sperăm ca nebunii
la eternitate.
trenul aleargă spre
stația următoare,
mereu următoarea,
doar Finalul
îl mai poate opri.
între timp amintirile
se șterg,
devin parcă altele,
ah, mintea asta ne joacă feste!
și reținem
doar cum am fi vrut să fie,
dar ce păcat!
n-a fost…
într-o dimineață
mi-am dat seama
că ți-am uitat mirosul
și numărul de telefon
pe care îl știam pe dinafară…
oare a ce mirosea pielea obrazului tău?
a piersici din care
se scurgea zeama
prin colțurile gurii,
a mușchi de pădure
după o ploaie torențială,
a nea proaspăt cernută din Cer
a ce, Doamne, a ce mirosea?
trenul aleargă spre Final,
ciu-ciu-ciu!
așa spuneam în copilărie,
iar în noi aleargă, uneori,
amintirile
…sau ce mai rămâne din ele.
***
fascinantă
…istoria.
locurilor,
caselor ăstora,
vechi.
cum intri în Cișmigiu,
pe străduța lăturalnică
unde se împuținează
larma speciei umane
și poți, în cele din urmă,
să stai:
tu cu tine,
tu cu gândurile tale,
dai peste casa asta
impunătoare.
oare ce oameni
au trăit în ea?
ce au visat ei?
ce au sperat?
câte drame au avut?
cât de des s-au certat?
le plăcea cafeaua cu lapte
sau ceaiul de tei?
te-ntrebi toate astea,
de fiecare dată,
în timp ce pașii
îți merg mai departe,
în fața ta
soarele mângâie
obrajii unei doamne în vârstă,
cu ochii închiși,
zâmbește,
poate că și dansează
îmbrăcată într-o rochie
cu volane
într-una dintre casele astea
vechi.
***
suntem niște monștri.
Eminescu a fost ignorat,
de contemporani,
a murit
sărac și vai de el,
noroc cu recunoașterea
postum!
pe majoritatea clădirilor
de patrimoniu
stă scris
“atenție, pică tencuiala!”
lângă Nottara e un sex shop,
mă ard ochii mereu când trec,
pe Magheru
“bună ziua!
un lubrifiant pentru cultură,
vă rog!
alunecă greu”
ce film prost e,
țara asta…
mă rog,
ca majoritatea filmelor
de la noi,
dacă vrei părerea mea
sinceră.
“ești doar un hater!”
aș vrea,
mă jur că aș vrea
să fie (doar) așa,
mai ieșim odată
din clișeele vechi
și înjurăturile de mahala,
noi?
***
“din țărână ai venit,
în țărână te vei întoarce”
te înfoi atât de tare
în penele tale colorate
de papagal,
te crezi stăpânul lumii,
al Universului,
al Căii Lactee,
cine mai e ca tine?
doar tu ai ajuns pe lună,
doar tu faci roșii
în laborator
și copii perfecți
în pahare Berzelius,
te mânii din nimic,
te-agăți de praf,
de efemerități.
oh, OM nebun,
oh, OM fragil,
puterea-ți atârnă-ntr-un
fir de ață
și el se poate frânge
oricând…
***
uite ce inimă drăguță!
A. a-nceput să râdă,
nicio inimă,
că am o imaginație bogată,
că e un craniu
și-n jurul lui
aleargă niște iepuri
acum văd și eu
iepurii!
dar inima,
inima e tot acolo!
[morală]
ne uităm cu toții
la aceleași lucruri
și totuși
nu vedem niciodată
două lucruri
la fel.
***
***
vorbesc toți despre
amorul ăsta
ca despre-o chestie complicată,
atât de complicată
încât e îngrozitor de simplă.
să te trezești dimineața
în mirosul brațelor
care (te-)au simțit
și al cafelei pe care o iubești,
pentru că el n-a uitat că
iubești cafeaua cu lapte,
cafeaua aia fără de care nu poți
să trăiești
încât de ți-ar spune,
într-o zi, cardiologul
basta! până aici!
nici tu nu știi ce ai alege
între licoarea cu ochi negri
ce te seduce în fiecare
dimineață
și propria-ți viață…
aproape că mă convinseseră
și pe mine că
în epoca asta dezolantă
amorul e ceva pierdut,
“basme de adormit copiii”
dar pe urmă
mă plimbam așa aiurea,
cum mă plimb de obicei
prin orașul mare,
pentru a mă pierde
și-a mă (re)găsi
când i-am zărit,
în parcul Ioanid.
stăteau pe-o bancă,
liniștiți,
în tăcerea unei zile de toamnă
când doar câte-o frunză trecută
își dansa, în aer,
dansul mortuar,
ea se uita la el
ca labradorul ăla bătrân
când își vede stăpânul venind
de la biroul rece, de sticlă,
Acasă,
și parcă timpul se oprise acolo,
în loc,
cu ei,
în locul lor,
doar eu căutam grăbită
ușa,
să ies odată din
cadrul ăla perfect.
***
e-atât de greu să întâlnești
pe cineva
cum așa? îți vor striga oamenii,
cu zâmbetul ăla enervant
în colțul gurii
de parc-ar fi descoperit
Sfântul Graal
aruncat la întâmplare
pe marginea drumului.
sunt 8 miliarde de oameni
pe fața pământului!
revino-ți!
ai tu pretenții prea mari,
fantezii dinastea de romane
cum avea Emma Bovary odată,
vrei chiar așa,
să sfârșești precum ea?
revino-ți!
ce știu ei, sărmanii
cât de rar e să-ntâlnești
un om care să te-audă!
nu să te-asculte,
să te-audă!
un om care să-ți înțeleagă
gândurile întortocheate
ca niște căști uitate în buzunar
și ele să se dezlege, încet
în mâinile în care redevii
copil.
un om care să te lase să zbori
precum un pescăruș,
dar nu precum cel din Cehov
împăiat la final,
pus acolo pe perete
să zâmbească rece
și trist.
precum pescărușul
de la malul mării
ce zboară liber în înalt,
ce-ți fură din merdenea
și pe tine te bușește râsul
fiindcă nu te poți supăra pe el
ce trăiește…așa
…Liber, Viu, neînțeles,
pân’ la final.
e-atât de greu să întâlnești
pe cineva
care să te-ntâlnească.
să te lase…să Fii
…Tu…
și nimic din ce
își imaginează că
trebuie să fii!
c-ar vrea să fii,
ce te lasă să zbori
și îți urlă…zboară!
mai sus! tot mai sus
până acolo unde sufletul tău
se simte Liber,
se simte Viu.
e o Minune,
când se-ntâmplă așa ceva
pe pământ
și poate că
Dumnezeu are și el
un număr limitat de minuni.
***
mi-am înfipt un scaun
cu patru picioare
subțiri,
ca cele ale femeii ce cumpăra
tampoane
la Penny,
în asfaltul fierbinte
al orașului mereu pe fugă.
stau așa, aiurea
pe strada asta aglomerată
unde oamenii trec rapid
fără să își vorbească,
fără să își zâmbească,
pare că sunt invizibilă,
ei nu mă văd pe mine,
dar eu îi văd pe ei.
oameni triști,
atât de triști încât
se zbat cu patos
să-și afișeze zilnic
fericirea ciudată,
fericirea ne-fericire
pe rețelele sociale,
oameni obosiți,
vii și totuși morți,
aleargă ca o pasăre
ce tocmai i s-a tăiat capul
de colo colo,
fără să știe unde,
fără un rost, fără un drum,
până când, precum ea,
vor pica secerați.
oameni…ne-oameni.
ah, nu mă regăsesc
deloc
în lumea asta de-afară…
probabil că de-asta nici nu mă văd,
pot să stau aici până mâine,
un an, un secol, o eternitate
și ei vor trece tot așa,
alergând,
pe lângă mine,
fără să mă audă,
fără să mă vadă,
fără să le pese
dacă se împiedică de scaunul meu
și trec peste mine?
e o lume ciudată…
nu e a mea,
nu sunt a ei.
mi-am luat scaunul
și m-am dus departe,
pe un deal,
i-am înfipt picioarele subțiri
în pământul tare,
pământul ce stătea ascuns
sub iarba grasă,
se unduia
când lin,
când violent
sub vânticelul de primăvară de-afară.
am stat pe scaunul cu picioarele roase
de timp și de rugină
o zi, un an, o eternitate?
cine mai știe?
cert e că am stat
și mi-am ascultat sufletul
cântat de păsările din înalt,
de vântul ce îmi luneca peste față
am privit la mingea aia roșie
ce se rostogolea
precum mingea alunecată
în prăpastie,
tot mai jos, tot mai jos,
și m-am auzit, urlând,
dintr-o dată,
…Acasă!
***
e-atât de important
s-asculți liniștea,
să se spargă din tine
tot zgomotul
și să curgă la vale
ca puroiul urât mirositor
din furunculul crescut
între pliurile sufletului.
să stai așa, aiurea,
pe-o bancă uitată
în vreun parc,
în mijlocul săptămânii,
când oamenii serioși
pun lumea la cale
în pătrățelul lor de sticlă,
ca un șoarece alb, într-un laborator
ce nu știe că planul de evadare
nu îi va reuși niciodată,
nebunii!
doar nebunii visează
și stau pe bănci uitate,
în vreun parc,
miercurea…
sau chiar pe vreo bordură
ce costă de trei ori mai puțin,
în realitatea în care
licitația ar fi fost,
pe bune,
așa cum se minte, boem, în hârtii,
să privești cerul,
să-i citești poezia
țesută din cuvinte albastre
și norișori ce pasc liniștiți
în Înalt,
să simți vânticelul cald
de mai
cum îți mângâie, lin,
obrajii,
ca mâinile iubirii pierdute,
cândva,
într-un timp ce-a apus,
s-asculți păsările
ce-și cântă Libertatea
și iarba cum dansează,
în vreun vârf pierdut de munte,
și să Fii!
Tu cu Tine,
Tu cu Ea,
cu Natura din care te ridici
și în care te-ntorci,
mai devreme decât ți-ai imagina,
s-asculți Liniștea
și ea să asculte,
răbdătoare,
tot zgomotul
ce se scurge,
încet, încet,
din tine.
***
cât timp
vor mai exista
cât mugurii vor izbucni iar,
cu sete,
pe ramuri,
și oamenii vor chiui
de Bucurie
când razele calde de soare
le vor îmbrățișa obrazul,
cât vor mai alerga copii,
pe câmpii,
și câinii se vor gudura
în iarba proaspăt ieșită,
prin vreun parc,
cât vom mai cumpăra,
în martie,
zambile mov, roz și albe,
de la vreo ieșire de metrou,
ghiocei la suprapreț
și lalele aduse din Olanda,
cât pe băncile din parc
adolescenții își vor cânta (încă)
Iubirea Eternă
fără să își imagineze măcar
gustul amar al
primei dezamăgiri,
cât primăvara va mai curge
în lume
și în noi,
Viața va rămâne Viață,
Omul va fi (încă) Om.
***
uneori avem nevoie
să ne pierdem.
să ne ducem
departe departe
unii de alții,
încât nici umbra amintirii
să nu mai fie clară.
uneori avem nevoie
să ne pierdem.
viețile noastre să curgă
…separat,
în direcții opuse,
să ne întrebăm,
în serile cu insomnie
sau diminețile devreme,
la cafeaua aburindă,
cu lapte,
“oare ce mai face?”
“oare cum o mai duce?”
și apoi,
într-o zi,
după ce ne-am îndepărtat destul,
după ce noi riduri
și-au ales locul de veci
pe fețele noastre,
ca niște morminte
în care ne îngropăm tinerețea,
și noi fire de păr albe,
amintind de
trecerea fără oprire
a anilor,
au răsărit din valurile
negre,
blonde
sau roșcate,
să ne regăsim!
aceiași,
și totuși…alții,
să ne strângem
Bucuria Revederii
în brațe
și dorul la piept.
uneori avem nevoie
…să ne pierdem,
doar pentru
A ne (mai) putea
Regăsi.
***
într-o zi
o să întâlnești un Om.
într-o zi…
poate fi o zi specială
sau ziua când ieși
cel spălăcit
să iei o pâine,
de la magazinul din colț,
sau poate cea în care
deznădejdea îți va tăia obrajii,
ca Titanicul cel nescufundabil,
gheața,
pe vreun hol rece
de spital.
într-o zi,
o să întâlnești un Om.
și Omul acela va schimba
Totul.
toată înaintea
și tot de după-ul.
poate că va fi
iubirea vieții tale,
sau poate că nu,
o simplă întâlnire.
un lucru e cert,
Omul acela va schimba
Totul.
și tu te vei întreba,
mai apoi,
de ce el?
dintre miliardele de oameni,
și cum ai putea
să îi mulțumești
în existența-ți firavă
a cărei dată de expirare
rămâne un etern mister.
îl vei purta, cu grijă,
în sufletul tău,
prin toate colțurile
lumii de-aici,
prin vreo biserică veche,
uitată în vreun vârf de munte
mirosind a tămâie și a Adevăr,
iar apoi,
când Gongul de Final
va fi bătut,
și în Eternitatea
de-Apoi.
***
“e utopic ce vrei!”
mi se râdea cu gura deformată în față,
pe gaura îngustă de la cheie,
poate c-ar trebui să mă opresc
din așteptarea asta nebună
cu care mă îmbăt zi după zi
ca un vin bun, vechi,
după o zi ce adunase
toată durerea în ea.
poate chiar așa e,
cum se zice în lume!
mai bine să te mulțumești
cu ce vine,
măcar e acolo,
palpabil,
decât să visezi aiurea
la zmei ciudați
coborâți din înalt,
noaptea,
pe pereți.
și touși
nu pot să fac alegerea asta
făcută
de-atâția oameni,
în jur…
sunt ei Fericiți,
cu-adevărat,
oare,
acum,
sau doar mimează fericirea
până când minciuna devine
atât de dulce
încât nici nu mai simt
otrava ce le curge prin vene?
ceva din mine îmi spune
că Tu ești acolo, pe undeva,
într-un colț al Pământului,
într-o zi ne vom întâlni
și ne vom recunoaște,
ne vom strânge
așa tare în brațe
încât inima mea
va pleca din pieptu-mi
și se va uni
cu a ta.
pe urmă vom călători
pe drumul ăsta sinuos
numit Viață,
vom râde și vom plânge alături,
vom face copii din stele
și le vom inventa povești,
le vom arăta lumea,
munții,
marea,
Bucuria
și la final ne vom îmbrățișa
pentru Eternitate,
în drumul către Lumină,
ce face iubirea adevărată
să Trăiască aici
…și Apoi.
***
într-o zi o să te țin în brațe-mi,
nu știu care zi,
sau de aproape
va fi ea
de momentul de-acum,
dar cu siguranță
cea mai potrivită
să ne întâlnim.
tu o să te uiți cu
ochii tăi mici,
ca doi licurici,
la mine
și-o să-mi traduci
în privire
că m-ai ales din Cer,
dintre marea de mame
de-aici, de jos,
…pe mine!
pe urmă o să ne îmbrățișăm
tare tare
și-o să ne promitem
că ne vom oferi
cea mai frumoasă iubire
creată aici pe Pământ.
vom trăi, rând pe rând,
toate aventurile imaginate
de-a lungul anilor,
împreună,
nopțile în care-mi adormeai
la sânul cu gust
de cozonac proaspăt copt,
zilele de vară
cu julituri
și povești în jurul focului
prin munți și văi,
păduri cu brazi înalți
și dealuri cu stejari,
sarea uscată pe piele
și zilele leneșe
cu gust de ciocolată de casă,
filme proiectate pe pereți vechi,
râsete dulci și floricele.
într-o zi o să te țin în brațe-mi,
nu știu care zi,
cât de departe sau de aproape
va fi ea
de momentul de-acum
și vom scrie-mpreună
cea mai frumoasă poveste
în note de Liszt
și culori de
nu-mă-uita.
***
stau în orașul în care
toți oamenii aleargă,
nimeni n-are timp,
nimeni nu vorbește cu nimeni,
în metrou,
de ecranele luminoase
ale telefoanelor scumpe,
suntem bogați și totuși
atât de săraci…
într-o zi de decembrie,
m-am oprit din alergat
la cofetăria de la Romană,
mi se tociseră tălpile
și sufletu-mi atârna greu,
așa că mi-am cumpărat o savarină cu rom
prăjitura aia de care-am aflat
că francezii nici nu aveau habar
atunci când mi-am trăit zilele
în țara lui Voltaire
și niște pateuri cu brânză
și ciuperci
ce combinație mortală
vest-est!
la masa de alături stătea un bătrân,
sorbea liniștit din ceșcuța de cafea
și se uita cu ochi blânzi
la oamenii agitați care intrau
rând pe rând.
dintre toți
muritorii
rămași pe pământ,
părea că e singurul
care nu uitase
că viața e și Bucurie
nu doar alergat.
la final,
nu putea să se ridice,
împingătorul pe care îl folosea
era prea departe
așa că mi-am lăsat lingurița
lângă bucata de savarină
și i-am oferit brațul meu încă tânăr.
sunteți drăguță, domnișoară!
mi-a spus zâmbind
și pe urmă mi-a urat
Sărbători Fericite!
iar viața și-a văzut mai departe
de cursul ei
mai așezat,
mai agitat,
pentru-amândoi.
***
ce ciudată a fost seara aia…
mai întâi am văzut un cap mic,
de copil.
dormea liniștit
în pacea nopții
cândva,
capul meu se odihnea liniștit
pe umărul tău ca o pernă
pe vremea când eternitatea
nu se spărsese
în mii de cioburi
ce nu mai aveau să poată fi lipite
niciodată
la loc.
ce frumos!
mi-am auzit gândurile șoptind.
cine or fi oamenii ăștia
pe banca noastră
în liniștea
campusului universitar
unde pașii studenților
nu ajunseseră încă?
pe urmă te-am recunoscut.
a fost de ajuns un moment
ca privirea mea
să se lipească
de fața ta,
aceeași pe care
mâinile mele o dezmierdaseră de atâtea ori,
fața aia unde
ochii mei se uitaseră
cu atâta iubire
în ochii tăi,
erai tu
și totuși altul,
pe urmă am recunoscut-o pe ea,
îți ținea în brațe copilul,
copilul vostru,
copilul ăla pe care
mi-l dorisem atât de mult
cândva,
copilul nostru…
mai ții minte
când am vorbit
în dimineața aia de iunie,
în camera ta, de la etajul trei,
printre înghițituri de compot
de cireșe
pe care mi-l luasei de la magazinul din colț,
de casa noastră,
de copiii noștri ce aveau să alerge fericiți
cu picioarele goale
prin iarbă,
de Labradorul auriu
cu care aveau să trăiască aventuri după aventuri,
de leagănul pe care
urma să mi-l construiești
în curte,
de viața noastră
ce urma să fie un basm cu
“și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți?”
m-a luat frica…
am vrut să alerg
cât mai departe de tine,
așa cum am făcut atunci.
pe urmă am simțit o dorință nebună
arzând
în mine
de a te confrunta,
de a mă uita în ochii tăi
în care aveai să citeșți
tot ce buzele mele nu aveau să îți zică
și totuși
n-am putut să mă uit…
m-am uitat în asfaltul ăla rece,
am trecut unul pe lângă altul
de parcă nu ne-am fi cunoscut
și în săptămâna de după
am plâns…
cum am plâns atunci.
fără să mă pot opri,
iar și iar,
de ce plângeam?!
mă întrebam cu furie
și începeam să plâng și mai tare
de ce plângeam dacă au trecut atâția ani?
de ce plângeam dacă îți doream binele,
chiar ți-l doream..
îți doream să fii fericit
cu ea,
nu cu mine.
de ce plângeam?…
și pe urmă am înțeles,
într-o altă noapte,
una din nopțile-alea lungi,
cu insomnii,
când nici ceaiul de valeriană
nu își mai face efectul,
că nu prezentul îl plângeam,
ci tot visul ăla vechi,
etern,
spart atunci, în bucăți,
ce nu aveau să mai poată fi lipite
la loc.
***
cândva,
o să mă trezesc lângă tine
toți anii de așteptare
au meritat.
o să mă uit la tine,
cum dormi liniștit,
ca un copil
și o să-i mulțumesc Cerului,
în gând,
pentru ziua când ne-am întâlnit.
pe urmă
o să mă ridic
din patul nostru
plin de poezie
și-o să merg
tiptil, tiptil
până în bucătăria unde
o să fac cafeaua cu lapte
cu care o să te aștept cuminte
în ceșcuțele de porțelan
găsite, la întâmplare,
printre cărți și discuri vechi
la vreun târg
din Paris.
pe urmă o să vii și tu
în bucătăria noastră
cu miros de vanilie
și de iubire,
o să mă strângi puternic în brațe
și-o să-mi amintești
că viața e mai frumoasă
în doi.
apoi o să pleci la muncă
în orașul ăsta agitat
și morocănos
unde o să descoperi
în timp ce mușcai cu poftă
din sandvișul fad
de la tonomat
bilețelul pe care ți l-am scris
în timp ce dormeai.
și-o să gândești și tu,
zâmbind aiurea,
“ce Minune că ne-am aflat!”
***
când e momentul
să mai stai puțin?
să mai oferi o șansă,
două, trei?
când prea multul devine
și trebuie să pleci?
să întorci pagina,
să închizi capitolul ăla
care nu te mai lasă acum
să dormi liniștit?
când e momentul potrivit
să spui toate cuvintele-alea dureroase
pe care nimeni nu vrea să le audă,
dar cineva trebuie să aibă curajul
să spună răspicat
Adevărul,
oricât de dureros
sau de dificil ar fi?
ce amuzant!
sau poate ce trist…
ajung mereu să fiu
personajul negativ
în poveștile oamenilor pe care
i-am iubit prea mult,
pentru care mi-aș fi oferit,
voluntar,
un plămân,
sângele-mi din vene
sau jumătate din viață,
doar ca să văd, la final,
iar și iar,
cât de greu e de articulat un
“Îmi cer scuze!
poate și eu am greșit
și am zis,
ce nu trebuia spus”
și le-aș fi iertat
într-o secundă,
tot ce a fost făcut
sau ce-a fost zis,
dar nu am auzit pe nimeni
țipând, cu sinceritate,
“Te rog, rămâi!”
…așa că mi-am văzut de drumul meu,
mai departe,
fără să mă mai uit vreodată înapoi,
purtând cu mine toate regretele
a tot ce ar fi putut fi încă
scris
și nu a mai fost.
ce amuzant,
sau poate ce trist,
sunt mereu personajul negativ
în poveștile oamenilor
pe care îi iubesc
prea mult.
cred că îmbătrânesc și eu…
am din ce în ce mai puțină răbdare
cu oamenii care pun
ego-ul ăla uman stupid
mai presus de tot ceea ce construim,
cu cei care nu pot să înțeleagă
că toți avem limitele noastre
și toți suntem responsabili
de cele ce scriem sau ce facem.
presupun
că am obosit
să explic,
iar și iar,
niște lucruri atât de banale
unor copii mari alintați,
care nu înțeleg profunzimea
rănilor săpate în sufletele umane,
incapabili să pronunțe
niște cuvinte atât de ușoare
sau să aibă discuții deloc confortabile,
de adulți.
aș vrea să spun
că-mi pare foarte rău,
cum îmi părea cândva,
pentru toate capitolele astea
închise,
dar nu îmi (mai) pare.
e necesar ca unele capitole
să se încheie
când Timpul se termină
și nu mai are răbdare.
***
vânticelul ăsta rece
de iarnă fără zăpadă
de fapt,
cam totul e bocnă,
mai puțin
inima asta
care încă fierbe
în mine
înfofolită
într-o geacă
negru cu galben
pe care stă lipit,
în stânga,
propriu-mi nume.
penibil, știu…
și totuși
ce vină am eu
că mi-au pus numele
fix pe geaca asta
pe care
mi s-au lipit ochii
într-un magazin?
profit de
clipele astea de solitudine
ca să-mi ascult gândurile
și păsările,
care au mai rămas
pe aici, în decembrie,
ce zboară libere,
fără să le pese
de teancurile de sarmale
ce vor ajunge, inevitabil,
curând,
la coșul de gunoi
sau de conturile în bancă
mai pline sau mai goale,
după cum “s-a descurcat”
fiecare.
ce bogăție, pe ele,
să poți zbura Liber
pe tot albastrul cerului
fără să-ți pese
de nimic!
în depărtare
sunt dealurile
băgate unele în altele
ca niște căței proaspăt născuți,
înghețate, astăzi, și ele,
pe care alerga, odată,
așa îmi imaginez, uneori,
Panait,
acest vagabond al Bărăganului,
la fel de liber
ca păsările astea din înalt.
într-o altă viață,
cea în care cred
cu tărie
în reîncarnarea sufletului
și în care citesc,
cu panică și cu înfrigurare,
rubrica de zodiac, la cafea,
voi zice că
spiritul lui, poate
și-a ales,
mulți ani mai târziu,
un corp încă și mai plăpând.
în fond,
am zburdat, amândoi,
în aceleași ape tulburi
pe malul stâng al Dunării,
în copilărie,
nedreptatea,
aroganța,
mârșăvia,
coloana încovoiată
și tot ce mai transformă
Omul în om
ne-au dat
și ne mai dau, încă
palpitații
la amândoi.
e 26 decembrie.
vânticelul ăsta rece
ce ne transformă nasul
în țurțuri de gheață
ne amintește
că e, totuși, iarnă,
iar soarele,
cu dinții ăia lungi
mușcă, cu poftă,
din pământ.
***
va veni o vreme,
când…
o să dispar cu totul.
ce ciudat!
m-am gândit mereu,
astăzi,
fizic,
părul ăsta!
ochii ăștia!
mâinile astea cu care
ne-am rugat
în zilele când
lumina de la capătul tunelui
părea să nu mai apară,
nu vor mai fi…
va dispărea totul,
de parcă un burete nevăzut
ne-ar șterge din țesătura
complicată a universului
pentru a elibera locul
altor ochi,
altor mâini,
altor povești
efemere…
într-o zi,
va dispărea totul.
ne va rămâne
imaginea ultimă
prinsă
în plasa unor algoritmi,
ce ciudat va fi
zâmbetul nostru atunci,
afișat pe un perete rece,
sau într-un JPG,
în vreun telefon,
(albumele foto erau
demodate
oricum),
ne vor rămâne, poate,
cuvintele, glasul, râsetele
prinse în vreun chat de WhatsApp
sau de Messenger.
ce ciudat va suna glasul nostru,
stins,
atunci…
într-o zi
vom dispărea
cu totul.
nimic din ce am fost,
fizic, aici,
nu va mai rămâne.
ne vom stinge, din univers,
într-o noapte,
sau poate într-o dimineață,
devreme,
alunecând printre stele,
de parcă nici n-am fi fost.
poate că doar inima asta
va mai continua să bată
după ce totul se va fi stins.
inima asta care
va mai bate, poate,
în alte inimi rămase pe-aici,
inima asta care
s-a zbătut să-atingă inimi,
să schimbe, în bine,
să trezească destine,
să lase în urma-i
un vis încă viu
când totul s-a dus.
***
ar trebui să ne luăm
în brațe
și să ne strângem
tare, tare
aici, acum!
precum pietrele
de la Sarmisegetuza.
să lăsăm să se spargă
în mii de bucăți
toate măștile astea
pe care le luăm,
cu atâta resemnare,
ba chiar cu atâta mândrie,
din cuierul din hol
înainte de fiecare ieșire
pe ușa din metal.
să spargem
cu furie și cu forță
toate zidurile astea penibile
ridicate-ntre noi…
uite-mă!
auzi-mă!
ăsta sunt!
dezbrăcat de toate
păturile sociale,
de toate fricile,
…rămân
un simplu
om.
te plimbi pe stradă,
aceleași fețe studiate
în oglinda identică
de la Ikea
de parcă orașul ar fi
o imensă piesă de teatru.
comică?
tragică?
…
un vânticel rece
suflă în noi
iar de Sus, de undeva
se aude o Voce gravă:
-nu ești decât
o amestecătură
de oase și carne.
suflet?
nu văd decât
un gol sângerând.
o construcție fragilă
de piese de lego
puse unele peste altele
gata să pice oricând.
te sperii pentru un moment
și parcă înțelegi
cât de limitat
îți e timpul…
cât de nesigură e
toată construcția asta
cu care te mândrești.
cât de greu de dus
e rolul ăsta pe care îl joci
în fiecare zi.
pe urmă îți vii în fire
și îți repeți,
cu mândrie,
că vulnerabilitatea
e o prostie…
că doar nebunii stau
cu sufletul la soare
și cu zâmbetul ăla tâmp.
așa că îți fixezi mai bine,
cu superglue de calitate,
eterna mască de pe față
ce a devenit
atât de profund!
parte din tine
că nici nu mai știi
cine ești (?!)
stai cât mai departe
de cel de lângă tine,
Doamne ferește,
să nu se lipească de tine
boala asta cruntă numită
u-ma-ni-ta-te!!
răsufli ușurat,
e bine!
a mai trecut și azi
o zi.
***
când au fost rostite
cuvintele-cheie
𝑛𝑎𝑟𝑐𝑖𝑠𝑖𝑠𝑚,
𝑛𝑒𝑝𝑎̆𝑠𝑎𝑟𝑒,
𝑛𝑒𝑔𝑎𝑟𝑒,
în clipul ce rula, în decor, pe YouTube,
printr-o simplă întâlnire de algoritmi,
în timp ce îmi băteam capul
cu un mail urgent URGENT
am simțit cum, deodată,
s-a făcut lumină.
toate punctele care
fugeau, cândva, de mine,
atunci când încercam
să le-așez în ordine,
se legau, acum,
prin cuvinte și fraze
pline de-nțeles.
deci de asta suferea!
de asta nu înțelegea!
de asta îmi repeta,
fără un strop de empatie,
că e doar în capul meu…
de ajunsesem, o vreme,
să cred că aș putea avea
o problemă reală de logică.
Dumnezeule,
cât de greu e să afli numele
unei boli incurabile
pentru cei pe care
inima ta îi iubește atât de mult!
cât de greu e să te vezi legat
de mâini și de picioare,
cu funia asta groasă a destinului,
în fața insuportabilului!
cât de greu acceptă
organul ăsta mic,
atât de fragil!
că uneori
nu e nimic de înțeles…
câtă luptă se dă în noi!
te ridici și pici iar…
te târâi pe genunchii
și pe coatele zdrențuite
doar-doar vei găsi
mai repede
ieșirea din Infern.
câte nopți nedormite,
câte zile mult prea lungi
când îți repeți că gata,
trebuie s-accepți!
și totuși nu vrei,
nu ești gata s-accepți
adevărul ăsta crud
pe care viața ți-l așază
în fața ochilor.
cât de multă îndrăzneală avem,
ca simpli trecători, firavi,
să credem că putem schimba,
mereu!
cursul unei inimi, al unei vieți,
a tot ce ne încăpățânăm să fie
așa cum ne-am dori noi.
…
cât de greu înțelege inima asta
că există capitole întunecate
în povestea oricărui om;
cât de mult ne ia să acceptăm
că a nu mai privi în urmă
înseamnă doar a mai putea merge
înainte.
***
cât de plini de penibil sunt
mai toți oamenii ăștia
im-por-tanți…
ajunși,
“cum or fi ajuns?”
pentru micimea propriului caracter.
uneori, mă întreb,
oare ei își dau seama?
probabil că nu…
și dacă își dau, totuși, seama
și nu le pasă câtuși de puțin?
prea trist…
mă-ntreb mereu, la final,
de ce aleg, voluntar,
să îmi risipesc
timpul care nu se mai întoarce
cu discuții inutile?
unii oameni chiar nu înțeleg!
NIMIC!
NICIODATĂ.
mă simt ca un extraterestru
albastru, nu verde,
în lumea asta bizară
în care încerc totuși
să fiu un om normal.
îmi plătesc facturile la timp,
arunc gunoiul în tomberonul crăpat
din spatele blocului,
niciodată pe geam!
ca vecinul de la trei,
în capitala asta ce se vrea
europeană…
și verific, când îmi suflă vântul
prin contul online,
prețurile de la promoțiile
din broșurile aruncate, în silă,
în cutia poștală.
și totuși, știu foarte clar!
eu n-o să fiu niciodată
un om important
în societatea asta bizară.
de fapt, cred că nici nu prea
aș avea cum.
mi s-au dat, la naștere,
toată calitățile de a fi
un spin înfipt adânc
în carnea oamenilor-ghiocel.
vorbesc un pic cam prea mult
și cam prea tare,
scriu fără pic de diplomație,
ce oroare!
și am aflat, cu stupoare,
destinul hotărâse deja!
că de pe tăvița aia de pe care
unii copii aleg, inteligent,
banii sau cărțile de credit,
mai nou,
eu am ales, cu o mândrie prostească,
o carte și un stilou.
atât m-a dus mintea…
atât mă duce și-acum,
repetându-mi cu încăpățânare
puerilă, ar zice unii,
în zilele sau nopțile lungi
când mă mai ia disperarea
că-mi irosesc timpul,
timpul ăsta care-mi curge ca
nisipul de vară printre degete!
că va veni ea vremea
dreptății!
trebuie numai
să rămân eu,
până la capăt,
și să nu ridic mâinile
deasupra capului
în războiul ăsta pe care îl port,
zilnic,
cu mine însămi.
toți scriitorii cu care vorbesc,
noaptea,
n-au dus-o prea bine…
pe Stănescu, bietul de el,
l-a lăsat ficatul,
mult prea devreme…
Istrati a murit sărac,
ca un etern vagabond,
liber!
Plath și-a încheiat singură
adunările și scăderile cu viața,
tot așa și Hemingway,
cel descoperit, mult prea târziu,
a nu fi fost nebun.
Bukowski, totuși, a trăit!
înconjurat de sticle.
viitorul sună luminos
și nu prea.
***
am stat și m-am holbat azi
d o u ă o r e și-u n p i c,
aiurea!
la chat-ul ăla de WhatsApp…
îmi sărea inima
atunci când vedeam
‘connected’
ca atunci când
ni s-au întâlnit ochii,
prima oară.
ce făceai?
de ce te conectaseși
la viața en ligne fără viață
așa de devreme?
îți beai, poate, cafeaua amară
pe note de Verdi?
te întrebai, poate, ce mai fac,
fără să știi că și eu mă întrebam
același lucru?
de ce ai ieșit după o oră?
de ce te-ai întors?
de ce? de ce? de ce?
de ce-urile astea mă sufocă
și nu mai ajung să mă pot odihni
deși îmi repet, iar și iar,
cât să mă pot convinge,
că e de la căldură.
poate că era mai bine
cu două secole în urmă,
fără toată tehnologia de-acum.
nu mai vedeai
𝑐𝑜𝑛𝑛𝑒𝑐𝑡𝑒𝑑,
nici 𝑠𝑒𝑒𝑛,
nu ți-o mai lua sângele razna
că ți-a alunecat degetul,
pe vreun 𝑙𝑖𝑘𝑒
și-o să știe că încă
îl/o ai în minte.
ce simplă
sau poate
ce complicată
era viața
fără
𝒄𝒐𝒏𝒏𝒆𝒄𝒕𝒆𝒅/ 𝒔𝒆𝒆𝒏/ 𝒃𝒍𝒐𝒄𝒌/ 𝒖𝒏𝒃𝒍𝒐𝒄𝒌!
***
ce lungi sunt nopțile de vară!
ca gumele alea roz,
Hubba Bubba,
pe care le cumpărai
cu mândrie,
de la magazinul din colț.
ar trebui, poate, să dormi.
e trecut bine de
miezul nopții…
și totuși, parcă,
ceva se zbate în tine.
deja…aproape
final de iulie!
și-ai vrea să te mai bucuri
un pic,
de nopțile astea numărate
ce trec la fel de repede
ca toate momentele fericite
din viață.
fereastra din termopan alb
de la blocul cu zece etaje
e larg deschisă,
degeaba!
afară a început să plouă liniștit,
orașul agitat doarme
și-n pacea asta dogorâtoare
se-aud numai greierii
cri cri cri
și ploaia
cum bate mărunt.
închizi ochii și te gândești
în întuneric
cum trece viața!
a trecut aproape jumătate din ea
party-urile și nopțile albe din liceu
îți par acum ceva demult apus,
nici măcar tu nu mai ești
cum erai odinioară…
ți s-au schimbat obiceiurile,
oamenii din jur,
visurile,
chiar și gustul la cafea.
poate cu fiecare etapă
lăsăm o parte din noi într-o groapă,
așa cum își lasă șerpii, vara,
pielea expirată pe pământ.
oare la ce se gândesc
toți oamenii care
nu pot dormi la ora asta?
câte declarații de iubire eternă
se mai fac, și astăzi,
pe nisipul de la Marea Neagră?
câte cupluri au adormit reci,
spate în spate,
de la vreo prostie?
câte și-au spus, cu sinceritate,
un Te Iubesc (?!)
câtor copii li s-au deschis
destinele, în nopțile astea toride?
câți oameni și-au luat la revedere
de la puzzle-ul ăsta
pe care încercăm,
cu-atâta sudoare,
să-l rezolvăm?
ploaia s-a oprit.
afară miroase a proaspăt
și frunzele din copacul din față
se mișcă grațios.
îți simți pleoapele grele
și simți c-adormi
cu toate gândurile astea
ce ți se plimbă prin cap
mai ceva ca niște particule
într-o mișcare browniană.
***
𝘷𝘪𝘯𝘢 𝘵𝘢 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘤𝘢̆ 𝘵𝘦-𝘢𝘪 𝘯𝘢̆𝘴𝘤𝘶𝘵 𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘦!
te va informa ferm, într-o noapte,
o voce gravă de bărbat
din spatele unor porți înalte,
mai înalte decât turnurile gemene
dispărute fără scăpare în 2000
plus toate minunile Antichității
și ale Modernității, la un loc,
fără să știi dinainte dacă îndărătul lor
începe Raiul sau Iadul… veșnic,
în funcție de notițele cu cerneală roșie
de pe carnet.
𝘷𝘪𝘯𝘢 𝘵𝘢 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘤𝘢̆ 𝘵𝘦-𝘢𝘪 𝘯𝘢̆𝘴𝘤𝘶𝘵 𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘦!
deși ești chiar norocoasă!
ar zice unii, ar zice chiar și niște ele,
că ai văzut lumina zilei
în epocile mai moderne
acum nu mai ești aruncată de pe stânci,
de-acei barbari spartani,
nătângi!
trăiești liniștită, în
lumea-ți bine delimitată,
de femeie,
amintinduți-se constant
de malformațiile ce depășesc
90-60-90.
𝘷𝘪𝘯𝘢 𝘵𝘢 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘤𝘢̆ 𝘵𝘦-𝘢𝘪 𝘯𝘢̆𝘴𝘤𝘶𝘵 𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘦!
altfel, poate că puteai să fii și tu
un mare diplomat,
un portret într-o ramă veche,
la vreun Rectorat,
dar din păcate
„Femeia e incapabilă de dezvoltare,
oricât ar încerca să-și dezvolte
inteligența,
ea nu va reuși;
ba chiar,
cu timpul,
ea se tâmpește
și tinde către idiotism” –
cum spus-a domnul Maiorescu,
într-o zi,
la Ateneu,
cum spun, și astăzi, domnii mari,
în câte-un bar select de pe câte-o alee.
𝘷𝘪𝘯𝘢 𝘵𝘢 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘤𝘢̆ 𝘵𝘦-𝘢𝘪 𝘯𝘢̆𝘴𝘤𝘶𝘵 𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘦!
și-n loc de rochiile lungi, decente,
cât să-ți ascundă și ultimele petice,
de piele,
muiere, ascultă!!
o femeie nebună,
cum sunt și azi, femeile,
s-a gândit, într-o zi nefericită,
să se-ntrebe,
dar de unde moda asta
atât de restrictivă pentru noi?
iar de-atunci, cu farmecele tale,
de vrăjitoare
ce-ar merita arsă pe rug,
ca-n vremurile sfintei puteri patriarhale,
stârnești demonii în sexul tare
ce nu se poate-abține, chiar deloc!
𝘷𝘪𝘯𝘢 𝘵𝘢 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘤𝘢̆ 𝘵𝘦-𝘢𝘪 𝘯𝘢̆𝘴𝘤𝘶𝘵 𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘦!
și după munci ușoare, munci mai grele,
a trebuit să îți mai faci, zâmbind, și
DATORIA DE FEMEIE,
să crești copii,
să fii o mamă bună,
să-nvârți în tocănițe,
și să bați covoare,
să fii tot timpul radioasă,
ca o pisică, mai mereu mieroasă
căci asta-i place
sexului cel tare!
𝘷𝘪𝘯𝘢 𝘵𝘢 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘤𝘢̆ 𝘵𝘦-𝘢𝘪 𝘯𝘢̆𝘴𝘤𝘶𝘵 𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘦!
dar iată, astăzi șansele îți sunt egale!
poți fi deșteaptă…dar nu foarte,
poți să vorbești…dar nu prea mult,
poți să visezi…dar nu până departe,
poți să te plimbi, în liniște, în noapte!
deși, real, nu prea se poate,
e vina ta, mereu întâi a ta,
că te-ai născut femeie
într-o lume
ce nu este-a ta!
***
lumea asta urlă
în difuzoarele-i imense
agățate
pe fiecare continent
fii tu!
așa ești tu!?
prea tu!!!
fii tu!
dar fii
ca ei,
ca ele,
ca ei toți,
fii mai așa
sau mai pe dincolo,
un pic mai tăcut,
prea multe cuvinte incomode.
un pic mai surd,
la ce bun să auzi, oricum?!
un pic mai orb,
cum de ți-a trecut prin cap
să vezi
tocmai de azi?
un pic mai fără curaj,
mai fără demnitate,
e tot ce-ți trebuie
pentru a fi
un tu de succes
în lumea asta diversă
de oameni trași la indigo.
***
într-o zi a picat
cortina grea de final,
ca la sfârșitul unei piese
de Voltaire,
sau poate una
aceeași cortină ce se lasă,
oare prin ce magie?!
pe ochii larg deschiși,
la începuturi,
de îți e greu să distingi
adevărurile reci
de caldele himere.
n-aș putea să spun clar
cum
sau de ce a picat
atunci
și nu mai devreme
sau chiar mai târziu.
știu doar c-a picat.
și-am văzut clar
tot ce-mi doream,
din adâncuri,
să nu văd și-n tine.
pe urm-am încercat,
iar și iar,
să te mai văd
ca odinioară,
să mă mai mint
un pic
că poate da, ai dreptate,
e doar în capul meu
prea complicat,
dar cu cât mă străduiam
mai mult și mai mult
sufletul tău schimonosit
ca un Joker cu ruj ieftin
întins până-n urechi
se strâmba
din ce în ce mai tare
la mine.
așa c-am plecat.
într-o zi oarecare,
fără să mai pot zice
vreun cuvânt…
ce mai era de zis,
oricum??
fără să mă mai pot uita,
iar și iar și iar!!
în urmă,
fără să mai pot găsi
atâtea scuze penibile…
pentru toate vorbele tale,
purtând cu mine,
și astăzi,
un bolovan ce-apasă greu
din când în când,
în locul unei iubiri ciudate
ce o purtam profund în mine.
***
când lumea se așază
invers
și ziua e împachetată
cu grijă
în cea mai strălucitoare
ca o prăjitură din ciocolată ieftină
cu un moț de frișcă scumpă, bio,
singura tehnică de salvare
e să-ți creezi
o bulă mică mică
de apărare.
mă-ntreabă
unul, altul,
cum pot să respir atâta
aerul dintre aceiași
patru pereți
fără să mă sufoc
iar eu le răspund
că mă simt perfect vie aici,
ca cel mai albastru fluture
de Brazilia
în coconul lui
pierdut într-o pădure.
în lumea mea paralelă
ce se desfășoară toată
în douăzeci și doi de metri pătrați
Saramago doarme liniștit lângă Marquez
și scoicile de la Marea Neagră
visează lângă cele de la Atlantic.
Chopin ciocnește, seara, un pahar de vin cu Arvo Pärt
și pe Mubi rulează un film vechi,
așa cum se făceau
filmele premiate la Cannes
odată!
ah, ce bine e în coconul ăsta!
nici nu pare c-afară s-ar desfășura
o tragi-comedie planetară
cu oameni-marionetă în frunte
dirijați din umbră de scamatori.
mai ieși și tu pe-afară!
că or să ți se-atrofieze mușchii ăia
de tot!
îmi spune vocea din capătul firului invizibil.
uite că ies!!
mi-am luat în picioare
eternii-adidași
cu care-am bătut
atâtea străzi uitate
în vremurile antice
când lumea era încă lume
și oamenii încă oameni.
în geanta mea neagră
made in Italy
comandată la reducere, pe internet,
masca albastră de schimb,
cu trei pliuri,
stă cuminte lângă
sticluța de dezinfectant.
lumea asta a devenit
un spital de nebuni
cu ușile larg deschise…
oameni care mai ieri
se strângeau tare tare în brațe
se mârâie azi ca niște câini de vânătoare,
scrâșnind nervos din dinți
la cel mai mic semn de întrebare.
nasul neascultător
inspiră flămând
aerul poluat peste,
în timp ce sub pliurile albe,
made in China,
nasul responsabil
visează și el, uneori, în tăcere,
la un pic de aer proaspăt
după ploaie…
cuvintele și privirile pline de venin
ce călătoresc cu viteza luminii
de la un capăt la altul al planetei
îmi întorc stomacul pe dos.
m-așez pe vine
lângă rădăcina unui castan bătrân
dar revolta asta cu gust de fiere
nu vrea deloc să iasă din mine…
mă doare rău capul de la atâta durere
și-alerg alerg pe străzi
cu disperare
să revin cât mai repede
în coconul meu singuratic.
gata, mi-a fost de-ajuns
cu lumea asta de afară!
mă pun să fac un ceai
cu flori de tei
furate de pe-o creangă,
într-o vară,
am citit eu cândva, într-o revistă online,
că apa asta fiartă cu gust plăcut
ar ajuta la ceva
când lumea încurcată
în propriile-i mistere
îți dă migrene peste migrene.
***
eu ți -am făcut
o propunere
și
tu (îmi) scrii romane!!
putain !
acum am înțeles!
așa îmi scriau
și el,
și el
și el.
poate că de-asta
i-am și ales…
se simțeau Acasă,
tată!
de ce nu m-ai ținut
strâns, cald, în brațe
pân-aș fi adormit?
de ce nu m-ai ascultat niciodată
atunci când am plâns în hohote
în cuvinte?
de ce nu mi-ai spus,
sincer,
te iubesc?
de ce ai înghițit
gălușca aia toxică
din ciorba prea acră
ce spune
bărbaților (de aici)
“fiți niște monștri
în piei de mielușei!”
putain !
acum am înțeles…
n-am făcut niciodată
Alegerea
eu,
doar traumele din mine,
doar ele au ales…
praful de la Cernobîl
de pe umerii lor
tineri
mirosea frumos
a lăcrămioare și
a Acasă.
oh, Doamne,
tată!
imago imago imago…
***
plecasem de la clădirea din sticlă încinsă
(sunt toate la fel!)
unde mi se scurg pe Apa Sâmbetei
zilele, anii, secundele, Viața, visurile,
mă împiedicam de cearcănele vineții
ce îmi atârnau
pân’ la genunchi,
ca burta bărbatului trecut de 70,
căsătorit, din dragoste, desigur!
cu tinerica…de 20.
am schimbat metroul
(e mai liber aici)
aștept acum linia roșie
(stau de-atâția ani
în orașul turbat
și habar n-am cum se cheamă
liniile astea…
albastru,
galben,
roșu,
verde.
memorie vizuală.
așa se cheamă!
uite-l că a venit!
mă urc ca un roboțel teleghidat,
în următorul tren,
m-așez pe scaunul albastru
între hipsterul cu
prea multă energie
și doamna morocănoasă,
din colț,
îmi pregătesc ochii de nani,
cum fac de fiecare dată
să nu mai văd,
spectacolul grotesc,
dar ei îmi alunecă
pe copilașul din față,
e rotofei ca
băiețelul din tabloul lui Rafael.
are o marinière scumpă,
ca alea de nu ni le permiteam,
cândva,
en Bretagne,
pantalonași albastru închis
și vorbește fără
un petit accent
limba lui Molière.
maică-sa îi răspunde în
româna noastră de toate zilele
prietenei ipocrite de lângă,
interesată de când ar putea
să facă niște vacanțe la ei.
am închis ochii,
dar am început să trag cu urechea
urât! dar ce să fac?
intelectual, om simplu,
aceeași țață zace în adormire
în toți.
am aflat niște lucruri
interesante.
pe taică-su îl cheamă
Emmanuel,
locuiesc în orașul luminilor,
dar vara mai vin pe-aici,
ea cu el,
pentru o telemea cu roșii de țară
și niște ardei umpluți cu orez.
femeile au continuat
să vorbească,
de prețurile care cresc,
de reformele ne-reforme,
Maman ! Maman !
striga Pierre.
eu mă gândeam
cum copilul din față
s-a născut cu un alt pedigree
față de vărul Mihai,
față de vărul de-al III-lea,
Costel,
el o să bea un verre, liniștit,
cu prietenii lui de peste tot
pe canalul Saint-Martin,
o să se-amuze la filme
en VF sau poate VO
la Pathé,
o să mănânce scoici la
Léon,
sâmbăta seara
și-o să citească relaxat
pe-un scaun verde lung,
în Luxembourg
când verii lui din Est
se vor lupta, din greu,
peste juma’ de secol
ca niște greco-romani
în arene
cu nesimțirea &
corupția de pe-aici.
oare cum ar fi fost dacă
sa mère
n-ar fi ales acel exil dureros,
pentru el?
***
ai 35 de ani de-acum!
am 35 de-acum…
așa…. și?
pe urmă mi-am înfipt
iar, bine,
dinții
în mărul verde-crud.
𝘭𝘢 𝘷𝘢̂𝘳𝘴𝘵𝘢 𝘢𝘴𝘵𝘢
𝘧𝘦𝘮𝘦𝘪𝘭𝘦 𝘪̂𝘯𝘤𝘦𝘱 𝘴𝘢̆ 𝘪𝘯𝘵𝘳𝘦
𝘪̂𝘯 𝘥𝘦𝘴𝘤𝘰𝘮𝘱𝘶𝘯𝘦𝘳𝘦,
ca niște cadavre
uitate de toți prietenii
de pe TikTok & de pe Instagram.
in-te-re-sant!
așa, și?
n-o să te mai ia nimeni!
oh, mon Dieu,
ce dezastru!
mai ceva ca orgoliul de foc
de la Hiroshima și Nagasaki.
tragedia e că
…nu-mi prea pasă.
e visul lor suprem,
deloc al meu.
ai 35 de ani!
ovarele alea încep
să se zbârcească
mai ceva ca stafidele aurii
extra quality, extra sweet,
de le molfăi acum.
așa…și?
n-am suferit niciodată
după idealul copilului
prin care să-mi trăiesc
visurile neîmplinite,
care să crească în mine
ca gogoșica
în uleiul încins.
ai 35 de-acum!
chiar nu te temi?
chiar nu?!
nu știu…
poate așa m-am născut,
poate așa ne naștem
unele dintre noi,
NEBUNELE,
oare și ele-și pun
aceleași întrebări filosofice
noaptea târziu, când nu dorm?
mă tem.
chiar mă tem!!
de propriile mele decizii
tâmpite,
de faptul că într-o zi
cineva ar putea
să mă convingă,
și pe mine,
cum trebuie să existăm
toate la fel.
aș putea alege,
atunci,
“un băiat bun,
e de-ajuns!”
am avea doi copii drăgălași,
poate trei,
cine știe?
aș învăța, în cele din urmă
să cresc
cozonaci pufoși
de Paște & de Crăciun,
să împletesc ciorapi cărămizii
ca bunică-mea, în copilărie,
să mă văd cum
dispar
din mine însămi
încet încet încet,
ca ceața de pe Marea Neagră,
într-o dimineață de iulie,
nu așa fac
toate
femeile cum-se-cade
pe-aici?
pe urmă să simt,
în ultimele bătăi ale Vieții,
cum toate regretele se zbat
ca niște vite turbate,
în piept.
~The End~
***
dragul meu,
noi nu ne potrivim!
ți-am zis în seara de vară
cu miros de visuri frânte
și greieri cântând balade,
sub geam.
pe urm-ai deschis o sticlă,
de vin,
în tăcere,
și-am început o conversație
de doi oameni maturi.
dragul meu,
noi nu ne potrivim!
à la longue,
nu așa
un weekend, două,
între orașul meu și-al tău,
între liniile de metal
ce urcă….către tine,
ce vin, șerpuind, către mine.
à la longue !
acolo unde, mon Dieu,
nu e de ajuns
doar un kurtos cu multă nucă,
în parc,
doar o conservă
întinsă cu briceagul
printre crestele ascuțite
din munți,
doar romanțele vechi
ale Ioanei Radu
ascultate
îmbrățișați într-un pat.
acolo e nevoie de
mai mult…
să privim
amândoi!
în aceeași direcție,
așa spunea Saint-Exupéry
și acum…înțeleg!
să se zbată în doi
visul, etapa, dorința,
acum…înțelegi?
“dar avem 80%
uite!
ce-ar trebui mai mult?”
dragul meu,
noi nu ne potrivim!
va veni clipa când
ce lipsește
va urla
ca un leu turbat
târât din savană
în cușca de la circ.
eu nu pot să fiu ca restul.
just settle,
just fake it ’til you make it,
nu tu mi-ai zis?
nu ei mi-au zis,
iar și iar?!
“tu nu ești la fel!”
eu am nevoie să ard,
ca lumânarea asta albă,
de pe masă,
pân’ la final,
să ating lumea,
cu ochii mei,
nu doar pe Google Earth,
să mă pierd pe străduțele vechi
din Paris și din Roma,
din Argentina și din Japonia,
cu înghețata de caramel sărat
lipindu-mi-se de degetele mici
în timp ce exclam,
encore et encore,
“Doamne, e-atât de frumos!”
eu am nevoie să pot (a)dormi
la 3 dimineața,
la 2…la 4,
fără să-mi urle nimeni,
în urechea tăiată,
a lui Van Gogh:
ce viață haotică mai duci!
atunci vine,
inspirația.
nu știu de ce atunci
și nu la 4… după-amiaza,
așa e viața mea, haotică,
cred,
e nevoie de-un pic de haos
pentru-a crea un…Univers.
dragul meu,
noi nu ne potrivim!
și eu nu pot! zi-mi că-nțelegi!
nu pot!
s-aleg calea asta deja trasată
din moși strămoși
pentru femei,
“doar bărbații aleg!
de la o vârstă încolo.”
putain de merde !
mais NON !!!
eu (o să) Aleg
cum am ales toată viața,
trăiesc Visul din mine,
nu teama din ei.
dragul meu,
noi nu ne potrivim.
…chiar dacă ne iubim.
***
când urmează să bată
Ceasul
a final,
simți în spatele limbii
născânduți-se
gustul de cireșe amare,
ca atunci când știi
că urmează
ultima bucată din amandina
de la cofetăria unde mergeai
când erai mic,
ca atunci când sorbi
ultima picătură de Cola
din sticla la suprapreț
după care ai alergat
jumătate de parc,
ca atunci când vine
Ceasul
și ai vrea să-i dai
limba de metal
înapoi.
la naiba! merge
doar înainte.
când urmează
să se încheie povestea,
ești mereu trist,
ca atunci când erai mic
și strigai
încă o dată!
înc-o dată!
pe urmă adormeai, liniștit,
o să fie
o altă poveste,
și-o altă poveste,
vine mereu…alta,
mai devreme,
sau mai târziu,
sau poate…niciodată.
cert e că
dacă vine
ți-o va citi,
iar,
Viața,
și tu o să te-ntrebi,
iar,
ca în vremea copilăriei,
cu ursulețul de pluș, în brațe,
oare e Ultima Ultima?
sau doar una dintre
cele ce e dat…a fi?
P.S. adevărul e că
habar n-ai,
niciodată,
poți doar să speri,
poți doar să simți.
***
toți bărbații pe care
i-am iubit
n-au știut, niciunul,
ce e Iubirea.
îți taie calea,
de câteva ori,
în viață
și
tot de-atâtea ori
ți se scurge
ca nisipul din
clepsidra întoarsă.
m-aș fi trezit
înainte de a cânta cocoșul,
a doua oară,
după un schimb de noapte
la jobul meu plictisitor,
aș fi alergat gâfâind,
cu doi covrigi ieftini,
în mână,
înspre peronul de unde
în trei minute
ar fi plecat
IR Buc N-Brașov,
m-aș fi luptat ca
strămoșii mei cu strămoșii tăi
pe coloana din Roma
cu declinarea verbelor
doar ca să-ți pot vorbi în
limba inimii tale,
aș fi dormit pe-un scaun rece,
noaptea târziu,
într-un aeroport mult prea mare,
de pe continentul meu,
doar ca să zbor cu frica de mână,
peste Atlantic,
și să-ți aud vocea perfectă,
pe al tău.
aș fi alergat până
la capătul lumii,
aș fi făcut de două ori
ocolul Pământului
cu ochii acoperiți
de batista aia murdară
pentru toți bărbații
care n-au avut,
niciodată.
curajul să se arunce.
***
e o mare
responsabilitate
să fii părinte…
îi iei
haine (de firmă),
jucării Hi-Tech,
îi plătești
meditații de
vioară,
dans,
pictură murală,
abonamente
la sală
și
la HBO Go
și el
urlă, urlă, urlă
cât îl țin plămânii:
mamă, tată
iubiți-mă!
auziți-mă!
lăsați-mă
să cad!
să mă dau
cu capul
de pragul
de sus,
să-mi fac ferfență
coatele
până la
capătul drumului
unde zac
visurile și viața mea!
îi iei
de toate…
îți sacrifici
anii,
tinerețea,
conturile bancare
pe el/pe ea/pe ei
și el îți urlă
asta nu-i iubire!!
îți trimit
înapoi,
prin DHL,
într-o cutie mare mare
cu fundă de satin,
roz,
toate
jucăriile,
hainele,
banii cheltuiți,
ia-le tu
pe toate
și pune,
la schimb,
o fărâmă
de suflet
care aude.
e o mare
responsabilitate
să fii părinte
și
cât de ușor
poți eșua…
îi dai
de toate!
mai puțin
ce nu se poate
cumpăra…
***
te-am așteptat aseară
să te întorci,
de la baie.
rămăsesem în aceeași
poziție fetală
ca atunci când ai plecat.
nu te-ai întors…
sunetul ăla cunoscut
de pat în care ea
s-a înfruptat ca o fiară înfometată
cândva
din tine,
mi-a spus că ai ales
o altă cameră,
un alt pat,
iar eu am așteptat
de când mă știu
ca cineva să nu mai plece
din patul în care rămân,
mereu,
în aceeași poziție
fetală,
așteptând,
iar și iar,
iubirea mamei,
iubirea tatălui,
iubirea ta.
așteptând mereu,
aceeaşi fărâmă de ceva
Roxana Gheorghe 