Uberul pe care îl luasem în întârziere, comme d’hab, a ajuns în cele din urmă în Cotroceni. Te-am zărit prin parbrizul murdar al Daciei Logan albe și am simțit toate emoțiile zvârcolindu-se în stomac. Ca înainte de fiecare poezie spusă la școală, în fața ochilor neiertători ai profesoarei ce aștepta lipsa anxietății de la un introvert. Ca înainte de orice examen…important. Ca înainte de orice întâlnire cu tine pe acel peron din care timpul mușcase neiertător. Doar că întâlnirea asta avea să fie altfel. Și o știam. Amândoi. Întâlnirea ce avea să schimbe toate întâlnirile de după…
Stăteai lângă scările (ne)fericirii colorate cândva viu, în culorile curcubeului. Purtai același hanorac muștar cu care veniseși la București în ultimii ani. Îți schimbaseși deodorantul. Mirosea bine! M-ai luat în brațe ca altădată și asta m-a enervat teribil fiindcă știam că în secundele alea îmi va dispărea toată furia ce o strânsesem în mine.
Ceainăria era full house. Incredibil! ți-am zis. În plină zi, în mijloc de săptămână! Okay, hai să ne plimbăm pe-aici, mai sunt și alte locuri,vedem noi!
Doar că toate locurile erau pline ochi, iar eu nu aveam chef de spectatori, așa cum nu aveai nici tu. Discuția nu se putea purta decât în liniște, fără urechi ciulite în jur. Te-am târât după mine pe străduțele adorate din cel mai cel cartier al capitalei, iar în timp ce eu mă uitam la detaliile caselor vechi, tu îmi povesteai de cum ai plâns o oră non-stop, atunci când ai ajuns acasă, cum ai vomitat în genunchi, în WC, cum ai adormit, după, până a doua zi la prânz. Iar eu simțeam că furia din lunile precedente urcă iar în mine, fiindcă eu n-am putut să zac decât vreo 4-5 zile, după a trebuit să mă duc cu inima cât un bolovan la examenele de pe Edgar Quinet, să mă conectez pe Zoom cu zâmbetul pe buze, să mă duc la cursuri cu același vibe bun, fiindcă elevii mei nu aveau de ce să simtă toată furtuna din interior, să mă târâi mai departe, cu genunchii beliți, zi după zi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, să muncesc de luni până duminică, să mi se facă rău de oboseală, de durere,de tot. Care din noi a dus mai greu toate lunile de după?? Care din noi se trezise, mereu, dimineața devreme să ia toate trenurile împuțite?
Cafenelele din Cotroceni erau TOATE pline ochi în ziua aceea de primăvară ce mă făcea să dârdâi, așa că ne-am întors lângă scări. Mi-am amintit că după ce le urci gâfâind, o iei la dreapta, treci pe lângă o curte cu trandafiri ce par pictați de cineva din impresionism, cobori alte scări, ajungi în parcul cu bănci verzi unde nu prea sunt oameni. Nu erau nici în ziua fatidică. Ne-am așezat pe banca de lângă mesele de ping-pong și ți-am explicat, un pic urlând…partea mea de poveste! Se prea poate să mă fi auzit juma’ de cartier atunci…aia e! Pe urmă ți-am dat cartea pe care o cumpărasem într-o seară din librăria de peste drum de Lazăr, în care intrasem aiurea. Dar cartea aia era musai pentru tine, așa că o luasem. Nu știam atunci că era și cea care te va face să plângi. Și nu-mi place să te văd plângând, așa cum nici ție nu-ți place să auzi de vreo nefăcută din partea ta ce te pune în postura de a sta față în față cu propriii demoni. Ți-am zis că-mi e din ce în ce mai frig și că e cazul să facem niște pași. Parcul din spatele scărilor e micuț, așa că am făcut ture-ture până când totul a fost spus. [Făcusem o rugăciune înainte să ajungă Uberul că nu am chef să bocesc, să-mi curgă rimelul waterproof pe obraji, să fac acolo o scenă. Așa că n-am făcut. Mi-a explodat durerea din piept când am intrat pe ușa de acasă.] Foarte interesant punctul tău de vedere! Dacă am fi vorbit mai devreme de toate lucrurile rămase neclare ar fi fost altfel? Am făcut o ratatouille din cea mai frumoasă poveste de prietenie și de iubire care putea exista. Și acum nu mai rămăsese decât o tocăniță ieftină uitată de ceva săptămâni pe raftul de jos al frigiderului luat de pe Okazii.ro. De prietenia noastră o să-mi fie cel mai dor…De plimbări, de deal, de kurtos cu multă nucă, de Sfântu’, Piatra Craiului, de mine dându-mi duhul pe poteci, de tine uitându-te din depărtare, înapoi, să te asiguri că încă nu mă mâncase vreun urs în timp ce îți repetai, poate, Cu cine am ales eu să vin în locurile mele? Bref, de toate lucrurile de care ți-am scris și ție în cele opt pagini de testament post-mortem.
când știi că
se lasă cortina?
cum știi că a bătut
ultimul gong?
când începe să se ducă firul
de la ciorapii împletiți de bunica?
când începe să devină
La capăt de linie
o amintire dintr-o noapte de vară?
când știi că
asta a fost!
de-aici se pune punct.
După ce totul s-a spus, am concluzionat amândoi că misalignment is a true thing și că oricâtă iubire ar fi între doi oameni nu poți lua un burete magic să ștergi diferențele ce produc fricțiuni, frustrări, nefericire. Am coborât scările cu inima mai ușoară și totuși mai grea. Am fost în mall, ne-am luat un kebab de la Mesopotamia, l-am mâncat pe malul lacului, cu muzică de parastas pe Spotify și sos de usturoi între genunchi. Pe urmă m-ai adus acasă, ne-am strâns tare-tare în brațe în parcarea din care știam că fiecare va pleca, mai departe, pe drumul lui. Și asta a fost. Păcat de prietenia noastră model! Așa fac toți imbecilii care amestecă lucrurile în loc să le separe. Bref, viața merge mereu înainte, cu lecțiile și durerile ei.
Roxana Gheorghe 