Ai 16 ani. E început de vară. Rucsacele stau tolănite pe banca cea galbenă (azi nu mai e), ca două pisici etern obosite, la soare. Nici toboganul de piatră din Monument nu mai e… Pe faleză sunt doar pescarii, voi doi și doamnele în vârstă ce se plimbă singure, purtând toate aceleași pălăriuțe din paie. Poate sunt văduve. Sau poate că nu s-au căsătorit niciodată. Cele din urmă vor fi fost mereu blamate (“au avut ele ceva!”), când poate că sunt cele care ar fi trebuit, de fapt, admirate. Pentru curaj. Pentru alegeri. Grele. Oneste. Ai 16 ani, tocmai ai terminat de citit “Scrisoare de dragoste” a lui Drumeș, Dunărea curge lin, la vale, spre Galați, așa cum o face de secole, iar tu îți odihnești capul pe umărul băiatului ăstuia de lângă tine. Crezi că-l iubești, dar îi vei lăsa cicatrici pe inimă, câteva luni mai târziu. Parfumul lui îți va reveni în nări mulți ani după. Chiar și atunci când viețile voastre vor fi foarte departe. Chiar și atunci când inima ta își va primi propriile cicatrici. Cândva, credeai că viața e ca în cărți. Câteodată…chiar e. De cele mai multe ori…nu.
Roxana Gheorghe 